miercuri, 14 martie 2012

Povestea unui inceput

Pentru ca a fost lansata provocarea amintirilor legate de sarcina si nastere aici http://urmasiidacilor.blogspot.com/2012/03/20-de-lucruri-pe-care-sa-nu-le-spui.html de Ionela, o mamica cu 2 copilasi dulci, mi-am adus aminte de perioada sarcinii mele si mai ales de perioada de dupa.


Cand faci toate analizele si toate ecografiile in timpul sarcinii, cand 3-4 doctori iti spun ca ai o sarcina normala si un copil normal, te relaxezi, incepi sa visezi si sa faci planuri cate lucruri o sa faci cu copilul tau, cate lucruri ii vei cumpara, acele lucruri care tie ti-au lipsit in copilarie, cum o sa fie camera bebelusului, ce educatie spartana sau relaxata ii vei da... Si uite asa se contureaza o familie in capul tau, unde linistea si fericirea sunt o normalitate.
Si vine ziua cand apa se rupe si odata cu ea incep temerile legate de durere si nasterea in sine.
Si cand se naste copilul, te astepti, caci asa ai fost educat de filme, sa auzi un tipat de bebe si in cateva secunde un copil curat, rozaliu si frumos sa fie adus de moasa, acea moasa zambitoare, relaxata, care sa-ti spuna ca este un copil perfect si sa-l aseze pentru cateva secunde la pieptul tau si...
Hopa, stai ca nu e asa...
Il nasti, nu discutam de durere aici, caci fiecare mamica a cunoscut-o in diferite forme in acea zi. Cum ziceam, il nasti si astepti sa tipe. Cand l-ai auzit te gandesti ca ai scapat, ca acum va veni la tine in brate si tot universul se va opri ca voi doi sa va cunoasteti.
Hmmm...copilul este dus din camera unde esti tu, vine cineva la tine si iti zice ca acum e dus la neonatologie si ca il vei vedea, probabil la alaptat. Ii spui sotului sa se duca sa vada copilu’, caci ti se aprinde un bec mic si rosu, dar zici ca ti se pare tie, ca asa esti tu de felul tau negativista, ca daca era ceva in neregula iti ziceau. Te trezesc la realitate durerile si operatiunile de dupa nastere.
Si esti dusa in camera si observi ca s-a facut dimineata si iti trimiti sotul acasa sa doarma. Si somnul nu te ia, astepti si astepti ca cineva sa-ti aduca copilul. Cand deja trec destule ore incepi sa te ingrijorezi, caci tu nu vrei ca bebelusul sa manance lapte praf si sa nu beneficieze de colostru, caci asa ti s-a zis, este plin de ...
Intra asistenta sa-ti faca un calmant si intrebi si tu de copil, cand il aduce. Observi o urma de mila pe fata ei, dar nu stii cum sa o interpretezi. Iti spune ca se duce sa se intereseze si va reveni. Si secundele se transforma in ore, iar minutele in eternitate. Te pregatesti sufleteste, caci te gandesti ca o sa intalnesti acel personaj care te-a batut constant in ficat si ti-a facut ciulama splina. Vrei sa-ti studiezi copilasul pe toate partile si nu mai ai rabdare.
Si in loc sa intre asistenta cu copilul, te trezesti cu neonatoloaga care iti comunica sec ca este ceva in neregula cu copilasul, ca a fost studiat de o comisie ad-hoc, ca s-a luat decizia ca el sa fie dus la Grigore Alexandrescu...si vorbeste intr-una, iar tu nu intelegi nimic. Timpul se opreste pentru tine si te uiti disperata in jurul tau, incercand sa te prinzi de ceva si sa te trezesti din cosmar. Probabil singurul lucru pe care l-ai putut retine atunci a fost diagnosticul de peritonita meconiala. Nu intelegi, ti s-a zis ca sarcina e bine, copilul e bine, totul e bine...marturie ar trebui sa stea teancul de analize si investigatii pe care le-ai carat cu tine. Te uiti disperata in ochii neonatologului, cauti sa vezi cat este de rea situatia, cercetezi cu ochii mintii si nu-ti poti da seama ce s-a intamplat.
Iti suni sotul incercand sa nu sune vocea ta ca si cum un tsunami a trecut peste tine si ii spui sa vina la spital, ca ceva nu e bine.

Te trezeste doctora brusc la realitate, spunandu-ti ca ar trebui sa te mobilizezi si sa urci la neonatologie sa-ti vezi copilul, pentru ca in 30 de minute va pleca cu ambulanta la Alexandrescu si pleaca din camera...
Intra in secunda urmatoare asistenta si iti da cele necesare sa te poti ridica si sa nu te trezesti ca iti cade ceva pe drum si te ajuta sa ajungi la neonato.
Si iti vezi copilul si realitatea iti da palme. Un copilas in incubator cu ochii larg deschisi, cu o suzeta mica in gurita. Si incerci, in acele minute, sa-l studiezi pe toate partile, sa-i retii trasaturile, sa dai timpul inapoi, sa...
Simti lacrimile curgand siroi pe obraz si incerci sa ti le stergi, de parca ai avea vreo vina.
Au venit oamenii de la ambulanta, sotul vorbeste cu ei, i se zice ca trebuie sa mearga cu ei. Esti pusa sa semnezi ceva. Semnezi mecanic. Si vezi cum iau incubatorul si pleaca cu el si tu nu mai simti decat sangele curgand din tine valuri si lesini.
Esti adusa in camera, curatata si imbuibata cu calmante si somnifere. Vin diversi doctori cu intrebari care de care mai nebunesti. Intrebari de genul...sotul e agresiv, a dat in dvs, v-ati lovit etc etc etc
Vine si obstetriciana si iti explica ca “nu-si explica” ce s-a intamplat, ca nu s-a vazut la ecografii, ca nu au fost indicatori. Discutii de fata cu tine intre neonatoloaga si obstetriciana si diversi doctori necunoscuti despre tine, despre sarcina, despre copil, despre sot...
In clipele de singuratate iti zici in sine ca nu asa ai visat tu, ca asta este un cosmar si ca e timpul sa se termine. Incerci sa-ti aduci mainile intr-o incercare total nereusita de rugaciune.
Suna sotul, iti spune ca bebelusul acela scump, mic si firav este supus la tot felul de investigatii, tot felul de raze. Zice ca a avut sansa sa-l vada cand i-au facut o radiografie toracica, ca li s-a facut doctorilor mila de el si l-a pus pe el si pe mama ta sa tina copilul pe pozitie pentru a face radiografia.
Ca daca nu ar avea burtica umflata si vanata, nici nu ai zice ca are probleme. Ca ar vrea sa pape, dar nu ii dau nimic, pana nu afla unde este problema.
Si te imbarbatezi, te gandesti in sinea ta ca este un luptator. Doar e copilul mamei!
Si vin iar doctori care sa-ti explice ca are sanse mari, ca este un caz rar, dar ca pare robust, bine dezvoltat si are sanse sa-si revina, dupa operatie...
Operatie???
Trec orele si tu nu poti inchide ochii. Ceva s-a intamplat. Ceva in tine s-a schimbat. Simti ca ai imbatranit cu 10 ani intr-o zi.
Vin prietenii in vizita cu un urs mare... e sfasietor. Daca simturile nu ar dormi de la atatea calmante, probabil ca ai urla...foarte tare
Ei nu stiu ce sa-ti zica, tu nu poti comunica. Intr-un tarziu pleaca si te lasa singura.
Iti suni sotul. Iti zice ca nu pare nici o fisura, dar ca totusi il vor opera, sa vada ce este inauntru.
Ti se aduce o pompa, caci sanii dor de innebunesti. Asistentele insista sa pompezi, sa produci lapte, caci il vei vedea si va vrea sa manance si trebuie sa aiba ce. Te incurajeaza optimismul lor.
Esti externata, desi nici nu poti merge. Trebuie sa mergi la spital, sa vezi ce se intampla puiului tau. Tu, ca persoana, ca fiinta cu nevoi diverse, cu dureri crunte, nu contezi in acele momente.
Vine sotul si mergeti pana la spital. Acolo astepti la usa terapiei intensive a bebelusilor, poate ai sansa sa-l vezi.
De aici incolo o buna bucata de timp ti se rupe filmul. Iti aduci aminte, vag, de durere, ca nu poti sta nici pe scaun, nici in picioare, ca sangele curge intr-una, ca nici o pastila nu opreste durerea, ca deja iei un pumn de pastile. Si toate astea le faci in camera de asteptare, stand acolo si asteptand o veste despre copilul tau.Vine doctora si iti spune ca va fi operat urmatoarea zi, ca il opereaza doctori cu experienta, ca este un caz rar, ca el este bine, avand in vedere circumstantele. Ca trebuie sa mergi acasa sa te mulgi si sa aduci laptele. Hmmm, deja ai un scop, sa faci lapte, mult. Iti pui sperantele in acel lapte.
Esti acasa, ti se recomanda sa ai poza copilului in fata cand folosesti pompa. Doare ca naiba, te simti si mai si. Lacrimile curg rauri, nu indraznesti sa exteriorizezi ceea ce simti.
Vine ziua operatiei, incerci sa stai pe scaun, te doare pana in creier, numeri minutele. Te intreaba diverse mamici si diversi tatici despre scopul si durata sederii in camera de asteptare. Si ii auzi, ca prin vis, vorbind, mult, mult prea mult pentru creierul tau distrus de nesomn, de disperare, de durere.
Si iese insusi Profesorul, vine la tine, se aseaza langa tine, si iti arata poze cu operatia, cu copilul tau desfacut in bucati, si vorbeste degajat ca a mers bine, ca e bine, ca doar a curatat, ca de fapt intestinul nu mai avea fisura, ca s-a inchis probabil in viata uterina, inainte de nastere, dar nu atat de repede incat sa nu elibereze primul meconiu in abdomen. Ca se mai intampla astfel de cazuri, mai rar ce-i drept...
Pleaca.
Astepti, nici tu nu mai stii ce, speri...
Vine doctora si iti zice sa mergi sa vezi copilul.
Nimic si nimeni nu te pregateste pentru acest moment.
Crunt, pur si simplu crunt. Un bebelus conectat cu tot felul de tuburi si tubulete. Doarme. Nu pui mana pe el. Nu indraznesti. Ti-e frica ca-l spargi in mii de bucati.
Si atunci te pocneste. Si lacrimile iar curg. Asistenta te vede, te cearta, te ameninta ca te da afara daca plangi.
Iar liniste. Momente pe care nu ti le aduci aminte.
Urmatoarele zile se transforma in drumuri casa-spital, pompa...
Si vine o zi cand ajungi la el si asistenta iti zice sa te asezi pe scaun, caci e timpul sa-l inveti sa suga. Il ia din incubator si-l aduce si-ti arata cum sa-l primesti in brate si iti spune cum ar trebui sa suga...Si el, bietul sufletel, cand simte sanul, se apuca nebuneste sa suga si nu se mai opreste.
Si simti, acolo pe un scaun complet strain, intr-un mediu steril, toate acele sentimente de eliberare, ca ati invins, ca ati trecut prin incercarea vietii voastre si ati supravietuit.
Iti promiti si ii promiti ca odata ajunsi acasa, nu-l mai dai jos de la san.
Luni de zile te va durea corpul, pentru ca nu i s-a permis o revenire, pentru ca a fost fortat atunci cand era necesar o odihna. Vei consuma o gramada de colaci de plastic, iar copilul va plange mult, probabil colici, probabil dureri de la operatie...

De ce am povestit la persoana a II-a?
Pentru ca am crezut ca mie nu mi se poate intampla, pentru ca eu am fost prevazatoare si am facut toate analizele si ecografiile.
Pentru ca am refuzat mult timp sa cred ce s-a intamplat. Pentru ca in fiecare noapte stateam treaza pana ma dureau ochii sa pazesc copilul, sa nu care cumva sa nu mai respire.Iar cand adormeam, el se trezea ca ii era foame.
Chiar si acum, dupa atata timp, ma trezesc noaptea cel putin de 2 ori sa-l verific.
Daca nu-l aveam pe sot alaturi de mine, probabil ca acum eram pe campii.
Si el a suferit crunt, se vedea neputincios, familia lui suferea si el nu putea face mare lucru si il macina.
Ma uit acum la copil si daca nu ar avea cicatricea, nimeni n-ar sti ce examen a sustinut el in a 3-a zi de viata.
Viata e dura, nimic nu te pregateste pentru incercarile ei. Dar daca ai sotul langa tine si exista iubire...

6 comentarii:

  1. Este bine, pentru viitoarele mamici, ca nu ai spus unde ai nascut.
    Este bine, pentru tine ca ti-ai avut sotul alaturi si ca ai gasit in tine puterea sa mergi mai departe.
    Este bine, pentru copilul tau ca ai intalnit niste medici competenti.
    Te felicit, draga mea prietena pentru taria de care ai dat dovada !!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mult timp am fost revoltata.
      Acum nu mai conteaza unde s-a desfasurat actiunea.
      Faptul este consumat.
      Ce a urmat dupa in viata noastra mi-a dovedit ca nu conteaza unde esti, daca te pocneste ghinionul, nesansa, nenorocul...

      Ștergere
  2. Daca nu treci prin asta, habar nu ai ca exista.
    Nu pot sa-mi imaginez prin ce ati trecut, si nici nu vreau.
    In fata acestor povesti, ramai mut. Eu asa am ramas acum, dupa ce am citit pe nerasuflate povestea. Poate ca exista o pilda, poate ca nu, important e sa invatam din asta ca atunci cand copiii nostri sunt sanatosi, atunci suntem cu adevarat fericiti. Nu lipsa banilor, sau a unei masini scumpe, nu hainele de fitze ne aduc fericirea...ci momentele in care copiii nostri se dezvolta frumos si sunt sanatosi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Intr-adevar, nici un lucru nu poate egala clipele frumoase, perfecte alaturi de cei dragi.
      Degeaba avem de toate, daca suntem goi pe dinauntru, daca sufletul nu este si el plin

      Ștergere
  3. Am ajuns intamplator pe blog si am si dat cateva lacrimi. Atat de fireasca ni se pare sanatatea dar atunci cand sanatatea unui pui mic este pusa la incercare ai mpresia ca se darama muntii. Multa sanatate va doresc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ruxel, iti multumesc pentru gandurile tale
      El acum este bine, iar revolta si neputinta s-au transformat in experienta de viata

      Ștergere